FAMILIA DIN NAZARET

Dumnezeu a voit ca între Isus, venit pe pământ, şi familie să existe o legătură dumnezeiască. Aşa cum la începutul creaţiei a pus familia lui Adam şi Eva, de care a depins neamul omenesc şi istoria sa, tot aşa la începutul noii legii şi a noii împărăţii a fost aleasă o familie, familia din Nazaret, familie în care Dumnezeu îl trimite pe însuşi Fiul său.

În ordinea mântuirii, misterul Sf. Familii din Nazaret este o realitate prin care Dumnezeu îl conduce pe om la mântuire.

Sfânta Familie, fiind aleasă, constituită şi folosită de Dumnezeu pentru a realiza planul său de răscumpărare, intră pe deplin şi în ordina iubirii lui Dumnezeu pentru oameni.

În ciuda puţinelor elemente pe care le ştim despre aceasta, putem vorbi de un mister al Sfintei Familii din Nazaret şi în ordinea cunoaşterii. Evangheliştii Luca şi Matei fac referinţă doar la câteva momente din viaţa Sfintei Familii, dar importanţa lor ne permite să înţelegem suficient de bine care era spiritul său de viaţă.

Biserica propune acest spirit de viaţă familială ca model pentru orice familie.

Un detaliu, aparent minor, este inserat de evanghelistul Luca în naraţiunea naşterii Mântuitorului pentru a ne atrage atenţia în mod surprinzător şi a ne impresiona sufletul: Maria păstra toate cuvintele acelea şi se gândea la ele în inima ei (Lc 2,19).

În istoria naşterii Mântuitorului, Maria apare într-o postură proeminentă, în timp ce Iosif ocupă, aparent, un loc secundar. De cele mai multe ori, picturile si cântările care au ca temă Familia Sfântă, rezervă pentru Iosif un rol ascuns. El stă lângă Maria, care îl are în braţe pe Pruncul divin.

În ciuda locului secundar pe care i-l acordă uneori iconografia, Iosif are un loc deosebit în istoria mântuirii; sub titlul de soţ şi tată va juca un rol providenţial lângă Fecioara Maria şi Isus. Evanghelistul Matei precizează că Iosif, bărbatul ei, era un om drept (Mt 1,19). Iosif va trebui să facă faţă unor probleme majore: Maria va avea un copil, deşi ei sunt doar logodiţi (cf Mt 1,18), iar acest copil nu este al sau. Legea răspunde fără echivoc: persoanele aflate in situaţia Mariei vor fi expuse oprobiului public si executate prin omorâre cu pietre (cf Dt 22,20-21). Însă Iosif, deşi cunoştea prevederile Torei, nici nu se gândeşte la aşa ceva. Dimpotrivă, nu voia s-o facă de ruşine înaintea lumii; de aceea şi-a pus de gând s-o lase pe ascuns (cf Mt 1,19). Dar gândindu-se la reputaţia sa, nu uită să fie atent şi milos faţă de cea care, aparent, îi adusese o ofensă deosebit de gravă.

Iosif cunoştea taina neprihănirii Mariei. Datorită acesteia se încredinţează Domnului în vis (cf Mt 1,20). O ia pe Maria la el. Astfel Maria devine soţia lui, iar Pruncul ei devine copilul său legal – moştenitorul lui Avram şi succesorul lui David. Decizia lui Iosif este la fel de crucială ca şi cea a Mariei.

Maria reprezintă portretul unei persoane cu adevărat fericită. Urarea îngerului – binecuvântată eşti tu între femei! (Lc 1,28) – este confirmată imediat de Maria – de acum încolo, toate neamurile mă vor numi fericită (Lc 1,48).

După mai bine de două milenii, Maria continuă sa ne impresioneze, cucerindu-ne admiraţia. Nimic în raportul Evangheliei, cu privire la naşterea lui Isus, nu susţine ca ar fi vorba despre relaţia de autoritate dintre bărbat şi femeie. Îngerul se adresează Mariei, nu ca unei mijlocitoare pentru drepturile femeilor, ci ca reprezentantă a slujitorilor credincioşi ai lui Dumnezeu. Această precizare face din Maria, nu femeia model, ci ucenicul model, de la care pot învăţa deopotrivă şi femeile şi bărbaţii.

Nu putem pretinde că o apreciem cum se cuvine pe Fecioara Maria, binecuvântată între femei, fără a proceda asemenea ei. Maria aminteşte care este vocaţia noastră creştină (cf DV 5) de a fi purtători ai lui Isus în lumea noastră – oriunde ne aflăm.

Pentru Maria şi Iosif viaţa nu este un şir de simple întâmplări, ci o succesiune de manifestări providenţiale, în care alegeau să se implice cu toată fiinţa (Redemptoris Mater 25). În Iosif, bărbatul cel drept cum îl numeşte evanghelistul, pe care îl întâlnim în casa din Nazaret, ca tată purtător de grijă şi ocrotitor al celor două comori, Maria şi pruncul Isus, trebuie să se oglindească bărbaţii şi taţii, cu misiunea lor părintească de a apăra viaţa, demnitatea şi valoarea copiilor.

Evanghelistul Luca ne invită să medităm asupra semnificaţiei venirii lui Isus în lumea noastră – ceea ce numim, asemenea apostolului Paul, marea taina a evlaviei (cf 1 Tim 3,16).

De ce a ales să vina la noi? Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (In 3,16).

În pruncul divin se regăsesc toţi copiii din lume, rodul dărniciei lui Dumnezeu, şi fructul părinţilor, care, în iubirea şi menirea lor asigură cadru natural şi legal pentru viaţa copiilor. Copiii devin cu adevărat o binecuvântare prezentă în familie şi în lume. Ei sunt bucuria şi speranţa tuturor. Ei asigură viitorul omenirii.

Fiecare familie, fiecare părinte şi fiecare copil află un model în membrii familiei din Nazaret pe care Dumnezeu însuşi ne-a oferit-o ca icoană de comuniune şi binecuvântare, ca loc de fericire şi speranţă pentru acest pământ.

După modelul familiei din Nazaret, ascultând chemarea Bisericii, urmând textele sfinte, care au fost proclamate, Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II le-a, prietenul devotat al familiei, adereseaza urmatorul îndemn: Familie fii ceea ce eşti, devii ceea ce eşti; comunitate intimă de viaţă şi iubire (Familiaris Consortio 17).

Rugăciunea Papei Leon XIII: O, Isuse preaiubit, care cu nespusele tale virtuţi şi cu exemplele vieţii tale familiale ai sfinţit familia aleasă de tine aici pe pământ, priveşte cu iubire către familiile noastre care, oferindu-se ţie, te invocă cu încredere. Asistă-le cu binecuvântarea ta, apără-le de orice pericol, ajută-le în necesităţile lor şi dă-le harul de a rămâne fidele în imitarea Sfintei tale Familii, astfel încât, slujindu-te cu fidelitate şi iubindu-te pe pământ, să te poată apoi binecuvânta veşnic în Paradis.

*****

Căsătoria şi familia se constituie în aşezămintele şi structura majoră ale existenţei umane.

Familia, instituţie globală pusă în slujba vieţii, este cel dintâi laborator de formare a personalităţii umane, loc în care se naşte pentru prima dată ideea de aproapele (Familiaris Consortio, nr. 21). Ea este „celula de bază la temelia organismului social”. Transformarea unui individ în persoană este „cea dintâi operă a familiei”. În familie se întruchipează chipul miniatural şi desăvârşit al societăţii. Bărbatul şi femeia sunt cele două modalităţi de existenţă ale omului. Omul a fost creat „ca unitate duală pentru a exista în relaţie, luat individual el nu se simte complet, îl caută pe celălalt pentru împlinire şi creaţie”.

Căsătoria este prima instituţie întemeiată de Dumnezeu pe pământ. Este temelia oricărei societăţi. Dacă o distrugi, distrugi societatea. Istoria ne învaţă un fapt trist. Dumnezeu a intenţionat ca familia să fie acolo unde soţul si soţia îi pot sluji lui (cf Gen 2,15-17; 3,8). Primul scop duce, fireşte, la cel de-al al doilea al căsătoriei: tovărăşia (cf Gen 2,18-23). Crearea bărbatului nu a fost completă fără crearea femeii (cf Gen 2,18). Ca rezultat al dragostei unuia pentru celalalt se realizează al treilea scop: procreerea.

Nunta umană, legătura dintre un bărbat şi o femeie, îşi află modelul suprem în legătura lui Cristos cu Biserica: „ Dar vreau să ştiţi că Cristos este Capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii, şi că Dumnezeu este capul lui Cristos” (1 Cor 11,3).

Cum Cristos nu este inferior lui Dumnezeu, tot aşa femeia nu este inferioară bărbatului ei.

Planul lui Dumnezeu privitor la căsătorie e lesne de înţeles: un singur bărbat, o singură femeie pentru toată viaţa (cf Gen 2,24-25; Rom 7,1-7), o taină oglindită şi de imaginea legăturii dintre Mirele Mântuitor şi Biserica Mireasă.

Familia, gândită şi voită de Dumnezeu, asigură continuitatea neamului omenesc. În acest plan veşnic, părinţii au misiunea să le transmită copiilor atât viaţa naturală, dar să le ofere şi asigure darul vieţii spirituale prin care să-i pregătească pentru trăirea în marea familie a societăţii. Dacă Dumnezeu a ales să realizeze mântuirea creaturii sale prin întruparea Fiului său, acest lucru se datorează înţelepciunii şi iubirii sale. Aceeaşi înţelepciune divină este cea care alege ca îmbrăcarea hainei omeneşti de către Dumnezeu să se realizeze în cadrul unei familii. Făcând acest lucru, alegând această cale, Dumnezeu nu face altceva decât să respecte ceea ce el însuşi a creat la începutul lumii, binecuvântându-i pe bărbat şi pe femeie cu marele dar al familiei. Ca urmare a acestui fapt, prin întruparea lui Cristos în sânul familiei, familia însăşi este prima răscumpărată şi devine totodată răscumpă­rătoare.

În organizarea sa proprie, familia oferă garanţii de moralitate; este prima şcoală care pregăteşte copilul pentru viaţa socială, este un loc al respectului şi demnităţii, al libertăţii interioare, al seninătăţii constructive. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, ceea ce conferă premise pentru o dezvoltare normală şi echilibrată. Căminul devine atât o oază confortabilă , dar şi loc de linişte, de reculegere, de regăsire lămuritoare a fiecăruia.

Familia, climatul familial şi relaţiile dintre membrii familiei influenţează în bună măsură şi uneori decisiv, comportamentul oamenilor în societate, modul în care-şi îndeplinesc îndatoririle ce le revin, valorile pe care aceştia le promovează, dar şi modul de raportare la realităţile sociale în general.

Familia nu poate exista izolat de restul societăţii, ea este componentă esenţială a societăţii, asemenea unui organism viu aflat în simbioză cu societatea. Astfel crizele din societate se reflectă în viaţa de familie, în relaţiile dintre membrii acesteia, intervenind în comportamentul partenerilor, dar şi în desfăşurarea raporturilor dintre părinţi şi copii, dintre soţi precum şi a raporturilor acestora cu ceilalţi membri ai societăţii. Constatăm că societatea de astăzi se confruntă cu grave probleme economice şi sociale, probleme care duc la acutizarea crizelor familiale, creşterea violenţei între membrii familiei, a numărului de abandonuri, creşterea infracţionalităţii. Acest din urma fenomen este tot mai frecvent in rândul minorilor şi tinerilor, de multe ori aceştia păşind în viaţă suportând rigoarile legii, ratând astfel şansa de a se integra şi evolua în societate, încadrându-se în ceea ce statisticile numesc "eşecuri ale procesului de socializare primară".

Din experienţă, se poate afirma că la baza formării comportamentului deviant al indivizilor stau, de cele mai multe ori: educaţia precară, abaterile grave de la normele morale (abateri permise din familie), sistemul distorsionat de valori.

Constituţia pastorală Gaudium et spes a Conciliului II Vatican dă un răspuns în lumina Bisericii la problemele lumii contemporane legate de cultură, viaţa socială, economică, dar şi de căsătorie şi familie, pornind de la persoană, către persoană (nr. 24)”singura faptură de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăşi”. Astfel, la nr. 48, Constituţia arată cu privire la instituţia casătoriei: “Comuniunea intimă de viaţă şi de iubire conjugală, întemeiată de Creator şi înzestrată de El cu legi proprii, se întemeiază pe legământul dintre soţi sau, altfel spus, pe consimţământul lor personal irevocabil” ca, în încheierea aceluiaşi articol, să consemneze: „familia creştină fiind născută din căsătorie, care este imagine şi împărtăşire a legământului de iubire dintre Cristos şi Biserică, va face vizibilă tuturor prezenţa vie a Mântuitorului în lume şi natura autentică a Bisericii, atât prin iubirea, rodnicia generoasă, unirea şi fidelitatea soţilor, cât şi prin colaborarea plină de dragoste dintre toţi membrii ei.”

Papa Ioan Paul al II-lea, în Discurs către participanţii adunării plenare a Consiliului Pontifical pentru Familie, Ajutaţi pe soţii creştini să descopere harul şi misiunea pe care ei le au în Biserică, arăta că: “în lumina credinţei şi cu ajutorul Spiritului Sfânt, viaţa obişnuită a soţilor şi a tuturor credincioşilor capătă dimensiunea unui dialog al creaturii cu Creatorul său, al omului cu Dumnezeu, al copilului cu Tatăl său.”

Familia este dorită de Dumnezeu (cf Gen 1,2).

În Noul Testament, familia este prezentată ca o imagine a relaţiei dintre Cristos şi Biserică. Ritualul sacramentului Căsătoriei aminteşte acest aspect şi-i încurajează pe soţi, arătând că şi iubirea lor trebuie să fie asemenea celei dintre Cristos şi Biserică (cf Ef 5,23-24). Soţul trebuie să fie asemenea lui Cristos, iar soţia asemenea Bisericii. Şi aceasta în faţa unei lumi care are alte standarde, alte concepţii de viaţă şi o accentuată ignoranţă cu privire la aspectele spirituale.

Extrapolând, putem face următoarele analogii: soţul creştin, asemenea lui Cristos: iertător, iubitor, jertfitor, deşi în Cristos găsim toate aceste calităţi la o scară mai mare, a perfecţiunii. Tatăl creştin, asemenea lui Dumnezeu: poartă de grijă, este atent, disciplinează, încurajează, Dumnezeu însă, fiind perfect, nu greşeşte niciodată.

Realitatea poate să se apropie de aceste standarde dacă totul este făcut spre mai marea slavă a lui Dumnezeu. Descoperind lumina lumii înseamnă că întunericul nu are ultimul cuvânt, că minciuna, injustiţia, violenţa, şi alţi zei moderni nu pot triumfa.

Cuvintele lui Isus, „voi sunteţi lumina lumii" (cf Mt 5,14), sunt adresate, în egală măsură părinţilor, copiilor, bunicilor.

În lumina credinţei şi în puterea speranţei, şi familia creştină participă - în comuniune cu biserica - la experienţa peregrinării pământeşti către deplina revelare şi realizare a împărăţiei lui Dumnezeu. Astfel Biserica zideşte familia şi familia zideşte Biserica.

Biserica se extinde în timp şi spaţiu prin familia creştină; ea, Biserica creştină, fiind constituită încă de la începutul ei după modelul familiei, ca o comunitate de dragoste. Cea dintâi formă de cult creştin, a fost cultul în familie (cf Fap 10).

Familia creştină este mediul cel mai propice pentru transmiterea credinţei şi a vieţii creştine prin experienţa rugaciunilor comune, a postului, prin pregatirea copiilor pentru Sfânta Împărtăşanie, prin relaţiile personale dintre părinţi şi copii, nu numai acasă ci şi în societate. Îndrumarea preotului şi exemplul direct al părinţilor fiind de o importanţa majoră.

În societatea actuală, românească în particular şi europeană în general, familia este supusă unor presiuni fără precedent. Impactul mediatic, noile modele sociale, consumismul sunt doar câţiva din factorii care apasă asupra instituţiei familiare. Mentalitatea utilitaristă şi hedonistă pe care acestea o promovează duc şi la o schimbare a atitudinii individului faţă de valori considerate tradiţionale, printre care se înscriu şi aspectele morale ale vieţii. Se relativizează tot mai mult ceea ce ţine de adevărul obiectiv despre familie, ca realitate perenă.

Răspunsul la aceste provocări nu poate rămâne doar unul teoretic. Oricât de adevărat ar fi că ideile pot schimba lumea, conservarea şi promovarea familiei ca legătură dintre bărbat şi femeie, ce se unesc pentru totdeauna într-un unic destin, şi care sunt deschişi vieţii, rămâne, înainte de toate, o problemă practică. Insistenţa asupra educaţiei şi a exemplului de viaţă frumos al părinţilor faţă de copii, va fi calea măiastră de informare şi formare a persoanei umane. Familia rămâne pentru copil, dar şi pentru soţii creştini prima şcoală de virtute, atât în sensul dobândirii acesteia, cât şi în sensul exercitării sale.

În interiorul Bisericii romano-catolice, pentru ca speranţa să devină un dar cultivat şi roditor, sunt derulate programe de cateheză şi asistenţă pastorală a copiilor şi familiilor în criză, cicluri de cateheze pentru pregătirea tinerilor pentru căsătorie, cateheze pastorale pentru tinerii căsătoriţi şi pentru părinţii lor, astfel încât pregătirea pentru căsătorie să nu se reducă doar la frumosul ceremonial al cununiei. Există programe de cateheză pastorală pentru naşi pentru a-i implica în susţinerea continuă a familiilor pe care le cunună. Prin toate aceste programe se afirmă şi cultivă sfinţenia căsătoriei, este organizată solidaritatea în familie şi între familii, este afirmată şi cultivată demnitatea maternităţii, a paternităţii, a filiaţiei şi a fraternităţii, ca daruri ale iubirii lui Dumnezeu.

Marin Elena